"Viaţă, moarte, gândi, învăluită de nor de spaimă, fiindcă nu era capabilă să facă faţă micilor situaţii imediate care ar fi putut cere o hotărâre precisă, acţiune, o stabilizare oricât de temporară. Însăşi plutirea aceea în vag o îngrozea, pentru că viaţa şi moartea, înţelese aşa cum se cuvenea, erau cuvinte ameninţătoare, înfiorătoare şi ea n-avea să le înţeleagă niciodată. Viaţa, aşa cum fusese dăscălită în tinereţea ei, era menită să fie plăcută, generoasă, simplă. Viitorul înfăţişa un spaţiu clar de albastru pur, argintiu, aidoma cerului boltit deasupra Parisului, pe vreme frumoasă, cu nouri jucăuşi, fulgoşi, fugărindu-se şi făcând tumbe în straturile de jos ale văzduhului. Totul curat şi proaspăt, ca şi hârtia albastră satinată în care toate lucrurile albe din copilăria ei fuseseră împăturite, pentru a fi păstrate albe, pentru a le-nnălbi şi mai mult ca să le dea o imaculare de un albastru glacial. Urma să fie veşnic veselă şi liberă, mai târziu, când va scăpa de guvernante şi va termina cu şcoala, şi totdeauna urma să aibă parte de iubire - totdeauna iubire.
- Ei, ei, îşi spuse trăgându-şi capul înăuntru, de fapt viaţa a fost absolut dezagreabilă, dacă nu chiar sordidă în unele porţiuni. Dacă mi-ar spune cineva că sunt o doamnă vagabondă, sper că n-am să mă simt jignită. Deseori mi s-au întamplat lucruri scârboase şi fiecare în parte s-a produs din vina mea. Eu le-am ieşit în cale, neştiind măcar că se aflau acolo, la început. Iar mai târziu când am ştiut, totdeauna mă gândeam: dar asta nu e ceva real, bineînţeles. Asta nu e Viaţă, fireşte. Este doar un accident, cum ar fi când te calcă un camion, ori eşti prins într-o casă incendiată, ori atacată şi jefuită, sau poate chiar asasinată - nu este soarta comună a unor persoane de categoria mea. Am fost oare cândva măritată cu un bărbat atât de gelos încât mă bătea până ce-mi sângera nasul? Nu cred una ca asta. N-am cunoscut niciodată un astfel de bărbat, nici nu s-a născut încă. E un lucru despre care am citit î